Florentina Anițoaie: „De ce o societate fără gândire critică riscă să voteze împotriva propriului interes?”
Într-o epocă marcată de suprainformare sau dezinformare, rețele sociale, populism și polarizare, democrația riscă să devină o formă fără fond dacă cetățenii nu își exersează o abilitate esențială: gândirea critică.
Echilibrul fragil între rațiune și emoție
Pe de o parte, în funcție de backgroundul social și educațional, facem o analiză conștientă și deliberată a opțiunilor electorale, bazată pe informații, interese și argumente. Analizăm ce candidat sau partid ne apără cel mai bine interesele proprii, încercăm să evaluăm programele politice (dacă există), facem un raționament strategic (așa-numitul vot util) sau comparăm candidații având în minte niște criterii obiective (competențe, prestanță, echilibru, etică).
Pe de altă parte avem și raționamente emoționale, bazate pe reacții afective, apartenență sau percepții simbolice. Acestea sunt greu de controlat și ușor de speculat – și asta s-a văzut cel mai bine atât în noiembrie anul trecut, cât și acum. Simțul loialității și identității, frica sau anxietatea, speranța sau entuziasmul în cazul unui candidat, carisma și empatia personală (care ignoră uneori competența reală sau programul politic), furia și dorința de sancțiune care duc la votul negativ, impulsiv, alimentat de dezamăgire sau revoltă, sunt greu de combătut prin argumente logice.
Ideal, votul ar trebui să fie un act de judecată rațională, ghidat de interese și valori, dar în realitate este adesea filtrat emoțional, influențat de context, experiențe personale și narative dominante. Realitatea ultimilor ani, în România și nu numai, arată că multe voturi sunt produse ale manipulării emoționale, ale lipsei de informare sau ale resemnării civice. În absența gândirii critice, cetățenii devin vulnerabili în fața unor mesaje simple, dar înșelătoare.
De aici până la a vota împotriva propriilor interese nu mai e decât un pas.
Dezbaterile care bruiază gândirea critică
Politicienii nu mai au nevoie să convingă prin idei și argumente, ci prin sloganuri, emoții și frici bine dozate. Campaniile electorale sunt tot mai mult despre imagine și PR și tot mai puțin despre dezbatere și conținut. Dezbaterile autentice, în care candidații se contrazic, gândesc pe loc, își asumă greșeli și își explică ideile, sunt tot mai rare sau, cum am văzut în ultima săptămână de campanie — inexistente. Se preferă aparițiile TV sau online controlate, postările virale cu zeci de mii de like-uri, dar zero întrebări concrete, specifice.
În lipsa dezbaterii, oamenii nu mai au ocazia să vadă cum gândesc candidații – ci doar ce sloganuri repetă.
Se ratează astfel o oportunitate esențială de educație democratică și de expunere la perspective diverse. Tocmai acest exercițiu al gândirii critice dispare din peisaj și intervine haosul în care fiecare tabără încearcă să își strige mai tare argumentele.
Fără gândire critică, democrația rămâne o formă fără fond
Școala românească, din păcate, nu este astăzi un incubator de gândire critică. Sistemul educațional este în continuare bazat pe memorare, conformism și testare standardizată. Elevii învață ce să gândească, nu cum să gândească. Din experiența directă, ca părinte, observ cum copiii noștri sunt învățați să reproducă ce spune profesorul, în loc să-și argumenteze propriile opinii, bazate pe lecturi, reflecție sau experiență.
Întrebările autentice lipsesc, dilemele morale nu sunt cultivate, iar analiza sursei informației rămâne, în cel mai bun caz, opțională. Iar dacă educația formală ratează formarea de cetățeni raționali, implicați și informați, consecințele se văd direct în viața economică, socială și democratică.
Am avut 10 ani de „România educată”, 10 ani adăugați la alți 25 în care nu s-a făcut nicio reformă curriculară și pedagogică. Încurajarea și susținerea gândirii critice ar trebui să fie o prioritate încă din școala primară, iar profesorii ar trebui să fie pregătiți în metode socratice, pedagogie dialogică și alfabetizare media.
Promovarea dezbaterii argumentate și a reflecției personale ar trebui să fie un deziderat indiferent de materia predată. La nivel individual și la nivel de societate ar trebui exersate metacogniția și evaluarea surselor de informare, dar și practicarea empatiei intelectuale – să ne tratăm cu respect și să ascultăm ideile contrare cu deschidere.
„Rețelele comerciale” vs. alegătorul informat
Școala nu formează gândirea critică, iar rețelele sociale speculează foarte bine această lacună. Platforme precum Facebook, TikTok sau X, ca să le numesc pe cele mai cunoscute, au devenit principalele surse de informare politică pentru milioane de români. Problema e că aceste platforme nu sunt concepute pentru claritate, relevanță sau echilibru, ci pentru reacție.
Emoția vinde. Viralul primează. Furia, frica și indignarea ajung mai repede la utilizatori decât o analiză echilibrată sau un editorial argumentat, iar datele științifice confirmă asta: știrile false se răspândesc cu 70% mai repede decât cele reale (sursă: Vosoughi, Roy și Aral, studiu publicat în Science, 2018).
Iar analiza lui Jonathan Haidt din 2022 arată cum rețelele sociale alimentează polarizarea morală, reducând nuanța și promovând gândirea de tip turmă.
În lipsa unor filtre cognitive solide, adică a gândirii critice, utilizatorii ajung să confunde popularitatea cu veridicitatea și răspândesc teorii ale conspirației, manipulări video, titluri înșelătoare. În acest context, alegătorul informat devine o specie pe cale de dispariție.
Strategiile electorale vs gândirea critică
În literatura de specialitate, gândirea critică este definită ca un proces rațional, reflexiv și auto-corectiv de evaluare a informațiilor, ideilor și argumentelor. Nu înseamnă doar să ai o opinie, ci să știi să o construiești, să o susții cu dovezi, să o revizuiești când apar informații noi. Gânditori precum Richard Paul, Diane Halpern, David Perkins sau Robert Ennis subliniază că gândirea critică este o competență deliberată, antrenabilă, dependentă de contextul social și emoțional. Ea presupune claritate, consistență, relevanță, profunzime și corectitudine intelectuală. Înseamnă să evaluezi sursele, să recunoști biasurile cognitive, să identifici erorile de logică și să eviți generalizările abuzive. Este, în esență, procesul mental care face diferența între o opinie informată și o părere manipulată.
Într-o democrație funcțională, procesul electoral ar trebui să fie expresia unei voințe informate. Dar fără gândire critică, votul devine un act impulsiv, dictat de stimuli emoționali, nu de reflecție rațională. Miturile politice, stereotipurile și polarizarea prosperă într-un astfel de mediu. Discursul public se degradează. Deliberarea dispare.
Analizele campaniilor electorale din ultimii ani, atât din SUA, cât și din Germania, Polonia sau România, arată o utilizare extensivă a tehnicilor de framing, microtargetare, dezinformare vizuală și apel la frică. Spațiul public e din ce în ce mai sărac în dialog autentic. În locul dezbaterilor ideatice avem talk-show-uri partizane, unde conflictul ține loc de argument. Sloganuri, imagini virale, discursuri unilaterale au devenit principalele instrumente de „comunicare politică” astăzi. Lipsa dezbaterii reale în campaniile electorale înseamnă că alegătorii nu au ocazia de a compara idei în mod critic și rațional și, astfel, aleg în funcție de percepții, nu de substanță. Fără o populație educată să evalueze aceste tactici, alegerea devine hazard, nu rațiune.
Esența unui alegător „bun”
A fi un alegător bun nu înseamnă să votezi „corect” într-un sens ideologic. Înseamnă să votezi în cunoștință de cauză. Să pui întrebări, să recunoști manipularea, să cauți adevărul, chiar și atunci când e inconfortabil. Înseamnă să alegi cu mintea, nu din impuls.
Gândirea critică devine, astfel, o condiție de supraviețuire pentru democrație.
Articol scris de Florentina Anițoaie și preluat de pe
